Iubește și luptă (fără violență)

Dacă ai fost îndrăgostit vreodată ți-ai dat poate seama cât de ușor e să iubești pe cineva atunci când îl/o vezi pentru prima dată. Nu degeaba dragostea la prima vedere este atât de des întâlnită în operele romanțioase de toate genurile. După ceva ani de cunoaștere reciprocă doi oameni pot ajunge să nu mai poată unul fără altul sau să nu mai poată trăi unul cu altul. Totuși în nici unul din cazuri nu se mai poate vorbi de dragoste oarbă sau concluzii pripite. De ce? Pentru că după un timp suficient petrecut împreună fiecare din cei doi îl cunoaște relativ complet pe celălalt.

Motorul  iubirii oarbe din prima etapă a relației a fost în principal potențialul ei, care era maxim. Fiecare a văzut în celălalt omul cu care va putea realiza idealul; nu pentru că celălalt era ideal ci pentru că ]n ochii lui acesta are potențial . Timpul erodează zi cu zi potențialul, transformă idealurile mari în altele mai mici și mai realiste ajungând în final să se mulțumească cu cele cu bătaie scurtă eventual de o zi-două.

Cunoașterea tot mai profundă a celuilalt poate avea în final un rezultat paradoxal: intensitatea iubirii scade exponențial în favoarea accentuării consistenței ei. Deduc de aici că adevărata iubire nu poate avea loc în afara cunoașterii. Mai mult, cele două se alimentează reciproc pâna la punctul în care dragostea care a început în forță ca săgeata lui Cupidon ajunge la topirea domoală în destinul comun. Pe tot traseul parcurs de iubire cunoașterea a fost doar catalizatorul care odată ce și-a făcut treaba se pierde în amestec.

Nimeni nu vrea să cunoască de dragul cunoașterii ci pentru că iubește și pentru că vrea să iubească mai mult mâine decât a iubit azi.

Am urmărit ceva dezbateri zilele astea având ca subiect mânia și dragostea lui Dumnezeu. Unii oameni văd în Dumnezeu Judecătorul, pe cel care nu suportă vederea păcatului (pentru unii nici a păcătoșilor), în timp ce alții care, ca și mine nu pot suporta vederea sângelui, pun semnul egal între Dumnezeu și dragoste. Evident că nu ne permitem aroganța de a-L pune într-o cutie pe Dumnezeu.

Nu m-am simțit niciodată acasă în lumea războaielor sfinte, a proceselor, a judecăților colective. În jurul meu ca și în mine am văzut doar foame de dragoste, uneori chiar un hău fără fund așteptând să fie umplut cu dragoste. Bunul simț nu mi-a permis niciodată să mă bucur de procese, tribunale, sentințe și pedepse. Nu aș putea accepta niciodată necesitatea lor absolută, independentă de dragoste. O sentință dată cu ură este egală în forul meu intim cu crima însăși.

În drumul lung al iubirii către împlinire cunoașterea se alătură pentru o vreme pentru companie. Căderea din raiul iubirii apare atunci când cunoașterea  orbită de așa-zisa suficiență a dovezilor va da brânci iubirii ca unui martor incomod în procesul pe care-l va intenta semenului într-un tribunal nelegitim și avorton.

Milă voiesc și nu jertfă, spune Cartea.

Diavolul, dacă există, este maestrul inversiunilor. În povestea iubirii el păstrează textul poruncii inversând doar poziția arcului cu săgeata spre arcaș.

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , . Bookmark the permalink.

13 Responses to Iubește și luptă (fără violență)

  1. Camix says:

    Tu ce zici: “dragostea la prima vedere”, pe când nu-i ştii poate decât numele şi adresa de email (ca să fim actuali), ce nume ar merita, de fapt? Iar apoi, după ce timpul te ajută în cunoaşterea pe dinafară a celuilalt şi ai început să te asemeni tot mai mult cu el, ceea ce rămâne între voi cum s-ar numi?

  2. sam says:

    Ei vezi? De aia am numit-o iubire oarbă, adică iubire cu ochii închiși când nu iubești pe cel din fața ta (sau din spatele adresei de e-mail mai nou) ci iubești imaginea ta idealizată, oglindită în celălalt.
    Iubirea adunată grămadă, în timp, este echivalentă cu ceea ce a făcut Dumnezeu după ce a terminat de creat una-alta: a privit la rezultat și Și-a zis că a ieșit bine. O iubire matură ajunge și ea să privească la cel de alături cu care a negociat fiecare secundă a vieții împreună și să vadă că a ieșit ceva bun: doi oameni,acum însă fiecare după chipul și asemănarea celuilalt.

    Ce rămâne între cei doi la urmă? O eternitate cu sens invers.

  3. Camix says:

    Din cauza asta mă gândeam dacă putem spune “iubire” atâta vreme cât cuvântul e urmat de “oarbă”. Nu ar trebui să fie considerată contradicţie terminologică?

    • sam says:

      Când reușești să înțelegi ceva spui: m-am luminat. Ai văzut lumina 🙂 adică nu mai ești orb (chior eventual). La fel cu iubirea: în primă fază e instinctivă, emoțională deci oarbă (ca și copilul care în primele zile după naștere nu vede dar are celelalte simțuri). Prin maturizare se deschid ochii și iubirea își îmbogățește arsenalul cu ceea ce produce și ochii minții (experiența filtrată de memorie).
      Dar…filosofare humanum est.
      Când vorbești mult poți fii bănuit de carențe în practică așa că mă opresc să nu mă dau de gol 🙂

      • Camix says:

        A, nu cred că te-aş bănui de aşa ceva; doar de-asta ne-am adunat pe bloguri, ca să discutăm discuţii, sperăm folositoare şi pentru alţii.
        De acord cu luminarea, dar asta presupune ca luminarea să existe întotdeauna ca o etapă ulterioară şi necesară după etapa oarbă. Însă multe cazuri sfârşesc la acea etapă incipientă: s-a făcut un foc de paie, a izbucnit o flacără intensă, iar apoi s-a stins. Nu ajunge la cunoaştere reciprocă, îmbătrânire împreună, îngăduinţă etc, deci luminarea ulterioară. Şi atunci dragostea care “nu va pieri niciodată” fie nu rezistă timpului, fie nu e dragoste. Dar cum nu prea putem contrazice primul “fie”, mai rămâne doar al doilea să fie contrazis.

        Unii o numesc pasiune pentru că doar timpul va spune dacă aceea se comportă, se simte, se vede ca o iubire adevărată sau ca ceva mult mai superficial, mai puţin. Eu înclin către varianta asta.

        • sam says:

          Am ajuns la aceeași concluzie și anume că timpul spune ceva despre dragoste. Cred că ar fi greșit totuși să considerăm că durata unei relații spune tot despre calitatea ei. Ne-ar contrazice iar realitatea.

          Ca și cei doi bănuți ai văduvei sau zeciuala din izmă și mărar a fariseilor, ceea ce sacrifică dragostea îi dă valoare.

          Am putea separa aici ideea de dragoste în două ipostaze ale ei diferite (nu și opuse): dragostea naturală, inteligibilă, cea care se vede cu ochiul liber și cea transcedentală care este mai greu de observat cu ajutorul simțurilor. Aceasta din urmă poate fi detectată mai ușor prin folosirea capacității noastre de a raționa, de a evalua și prezice evoluția ei.

          Isus revine aproape obsesiv de câte ori are ocazia la ideea de sacrificiu ca generator de viață. Vezi grăuntele de muștar etc.
          Dacă e să apelezi la sursa sigură de dragoste ea se află în interiorul tău, în nevoia ta organică, incontrolabilă de dragoste.

          Ceea ce ne-ar putea învăța creștinismul dacă ar fi să-i reducem esența la dragostea lui Dumnezeu pentru lume, ar fi că putem câștiga atâta dragoste cât dăruim. Mai mult, urmând același exemplu, eu voi oferi primul dragostea pentru ca să nu depindă de atitudinea celuilalt ci doar de voința mea de a alege soluția sacrificiului de sine indiferent de rezultatul aparent, vizibil.

          Hm, am ajuns iar la utopii se pare 🙂

          Pentru cei care caută explicații simple și soluții directe ele nu există la nivel rațional, nu pentru cei care aplică democrația în relații personale.
          Singura soluție simplă și clară dar și greu de acceptat este cea a auto-sacrificiului de dragul celuilat și nu de dragul unor imperative externe.

          Ajung astfel la obsesia mea a sinuciderii născătoare de viață. Ce se întâmplă în sinuciderea clasică (fie ea directă prin tăierea firului, fie indirectă prin abandonarea bucuriei și a poftei de viață)este acțiunea de deturnare a scopului sacrificiului transformându-l din sacrificiu de sine în sacrificiul sinelui.

          • Camix says:

            Eu cred că nu vorbim despre acelaşi lucru. Eu vorbeam despre fapte care au loc – cu sau fără implicarea noastră – lângă noi, despre acea “dragoste la prima vedere” care e flacăra aprinsă până nici nu îl cunoşti pe celălalt şi care se stinge în acest stadiu, neapucând să avanseze, să se maturizeze. “Te-am văzut, mi-ai plăcut” şi aici se încheie serialul. Când spuneam despre comportament extern, mă refeream la ceea ce se vede către acea a doua persoană (pe care zicem că o iubim), ceea ce vede ea ziceam că e important, nu ce văd persoanele numărul 3, 4, 5 etc., străine de această atitudine.

            Tu vorbeşti despre moduri în care poţi maturiza dragostea, în care o poţi creşte şi aduce de la stadiul incipient la unul avansat. Da, e un subiect interesant şi acesta (pentru mine, de exemplu), dar este altceva, e alt “film”.

  4. sam says:

    Ai dreptate am luat-o pe arătură. Drept e că și subiectul e prea stufos ca să poată fi disecat în doi timpi și trei mișcări.
    Am înțeles acum la ce vrei să limităm discuția.
    Situațiile de care spui tu le-aș numi alarme false. Îndrăgostiri fulgerătoare urmate de dezamăgiri pe măsură se întâmplă cel mai des la vârste mai fragede și sunt în principal rezultatul lipsei de experiență.
    Omul trebuie să înceapă de undeva și munca la care a fost condamnat în Eden include și pe cea a ascuțirii simțurilor pentru citirea tot mai corectă a semnalelor venind dinspre celălalt.

    Ceea ce numești tu pasiune eu numesc tatonare, testare. Prea puțini se aruncă total într-o relație absolut nouă. Cei care o fac totuși încearcă să scape de tortura așteptării pentru că din varii motive au pierdut îndemânarea autocontrolului.

  5. Camix says:

    Însă putem discuta şi despre ceea ce doreai tu, mai ales despre cum se poate (dacă se mai poate) induce dragostea în locurile unde ea ar trebui deja să existe şi de unde ar trebui să se emane înspre marile mase.

  6. sam says:

    Ești amabilă 🙂
    Sincer nu sunt prea în largul meu după mai mult de 3-4 propoziții emise cu pretenții de înțelepciune profundă (la ale mele mă refer) de aceea mi-e mai ușor să deviez repede în terenul particularului, al poveștilor și povestirilor de unde un badea Gheo ca mine poate ieși mai ușor fără damages.

    Uite așa mi-ai adus aminte de ce cred mai mult în mărturisiri și autobiografii spontane: sunt o formă de jertfă. Îți sacrifici parte din lumea ta intimă de dragul comuniunii cu celălalt.
    Dragostea adevărată nu dă numai din izma și mărarul declarațiilor lozincarde ci (mai ales)și din cei doi bănuți ai convingerilor intime pe care n-ai cum să le exprimi în fața Marii Adunări Comunitare, fie pentru că nu există timp și spațiu fizic pentru asemenea spovedanii-cuminecări fie pentru că izma, mărarul și chimenul au umplut hambarele și bogații noștri orbiți de lampa leadershipului sunt prea-ocupați cu planuri cincinale pentru evanghelizările la distanță.

    Cum se induce dragostea de la Unul la mase? E o problemă pentru rațiune nu și pentru inimă.
    Soluția nu are voie să fie rațională pentru că atunci nu am mai putea spune că – nici copiii nu se pot rătăci pe drumul ei- (sau cei săraci cu duhul).
    Follow your instinct (dacă nu crezi în depravarea totală a omului caz în care nu-ți rămâne decât să urmezi instinctele altora)

  7. Camix says:

    Foarte greu cu instinctele altora, 🙂 mai ales după zilele astea. Ştii cum e cu rămasul fără modele, simţi că trebuie să faci un efort imens ca să nu vezi ce face popa, ci doar să auzi ce spune că trebuie făcut. Dar prefer să-mi pun ochelari de cal şi să uit că mai era pe listă doar un model care s-a dus as well. Asta mă întrebam eu: dacă se mai poate ca modelele (foste sau şi eventual actuale) să recapete Dragostea care te face cu coloană vertebrală după ce s-au dovedit lipsiţi de ea…

  8. sam says:

    Dacă vorbești de modele și nu de Model atunci ghicesc o soluție la dilema relevanței modelelor ne-vertebrate: să-ți aduci aminte că modele suntem toți numai la momente și pentru persoane diferite. Ceea ce avem nevoie nu e modelul ci omul din culise, cel dinaintea aparițiilor bi-săptămânale pe catwalk.
    În lumea reală înveți mai multe din ce face popa decât din ce spune. Din ceea ce spune înveți eventual ceea ce crede el că face. Sau și-ar dori să facă. Sau ar dori să facă alții ca să prindă apoi și el curaj să-i urmeze. Role reversal.
    Mai sunt și popi care se cred Napoleon. Cu ei nu avem noi ce face decât să le dăm un pahar de apă când le e sete.

  9. Camix says:

    Să le mai dăm aharul cu apă? Nu de alta, dar s-ar putea să nu mai rămână în preajma lor nimeni.
    Da, nu la catwalk mă gândeam, ci chiar la culise şi uite ce culise perfecte (şi întotdeauna şi perfectibile) sunt blogurile. Ca globul şi ca globurile de Crăciun. Numai că strălucesc tot timpul, nu doar când ţi-e lumea mai dragă. Ăsta e un mare dezavantaj pentru fiecare blogăr, e drept. Mai ales dacă e şi model pe deasupra. Ce bine că niciodată Model…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s