Blogpress – secțiunea neuroligioasă 09/01/2011

Dănuț Mănăstireanu ne face legătura din nou cu unul din gânditorii creștini care pică des pe tiparul meu: Mark Galli

Urmează două citate din articolul semnalat de Dănuț:

Add to that the experience of many: that only by abandoning moral striving can one really make any progress in this life

I’m merely suggesting what many theologians and spiritual directors mean when they say that our moral efforts need to be grounded in freedom and motivated by love. This sounds like a religious cliché but in fact is a psychological and spiritual reality.

Încerc o traducere și câteva gânduri pe margine:
Adaugă la asta experiența multora: aceea că numai renunțând la efortul de a fi bun poți într-adevăr face progrese în viață.

Cam eretic, nu? Ceea ce adaugă în continuare face ceva lumină însă:

Încerc să sugerez doar ceea ce mulți teologi și lideri spirituali au în minte când spun că eforturile noastre morale au nevoie să fie bazate pe libertate și motivate de dragoste. Sună a clișeu religios dar de fapt este o realitate psihologică și spirituală.

Ca să nu fie parată și intervenția mea cu un clișeu (o altă erezie liberală ambalată în limbaj pseudo-religios) vreau doar să mă leg de ultima propoziție unde Mark Galli vorbește de realitate spirituală ȘI psihologică.

Una din bolile grave care macină în opinia mea lumea creștină contemporană este segregarea încă uriașă dintre lumea științifică și cea religioasă. Unul din aspectele particulare ale acestei segregări îl constituie și aversiunea oamenilor religioși față de disciplinele științifice de graniță, cele care par să submineze autoritatea Spiritului înlocuind-o cu cea  a profesioniștilor de tot felul.

Impresia mea e că segregarea este de fapt întreținută cel mai des forțat, indirect sau voluntar de către clasa social-religioasă a liderilor spirituali. Fapt ușor de înțeles nu neaparat și de acceptat.

În cazul prezentat de Emanuel Conțac pe blogul său am sesizat o ușoară urmă a acestei segregări. Nu mă refer în continuare la respectiva problemă pentru că respect dorința lui Manu de a păstra subiectul între anumite limite. Vreau doar să fac niște observații cu caracter general.

Există în comunitățile evanghelice oameni aflați în situații dificile care nu-și găsesc rezolvarea în simpla practicare a actelor de cult. Așa cum pentru boli fizice creștinii evanghelici apelează la sprijin în rugăciune din partea bisericii de care aparțin dar merg ȘI la medic să fie tratați, așa ar trebui să se întâmple și în cazurile de boli care afectează psihicul și nu vorbesc de cazuri grave ci de cele care se întâlnesc tot mai des în societatea modernă cum e și depresia.

Un pastor nu poate fi și psiholog dar poate îndruma un enoriaș către unul bun. Asta ar presupune însă ca în cultura evanghelică ideea consultării psihologului să fie privită ca un act normal. Nu-mi fac iluzii că asta se va întâmpla prea curând dar nu cred că are rost să tratezi probleme psihice cu sfaturi hei-rupist moraliste.

Marius Cruceru într-un articol despre perechea cauză-efect în general cu un exemplu particular al schizofreniei cauzate de falsa dilemă: familie sau carieră,  citează din Nietzsche:

În birou am un citat de Nietzsche, probabil singurul care îmi place:

“Nebunia este definită prin faptul că faci aceleaşi lucruri, în acelaşi fel, dar aştepţi rezultate diferite.. “

Citatul mi s-a părut potrivit și subiectului meu: dacă într-o comunitate o persoană complet devotată slujirii creștine după normele locale se îmbolnăvește de depresie și acționează tot mai haotic cu tot efortul liderilor și al co-religionarilor de a o ajuta înseamnă că trebuie acționat altfel. Sfaturile și rugăciunile la oră fixă, cu bilețel sau fără, sunt ca zidurile lui Manole.


Advertisements
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

5 Responses to Blogpress – secțiunea neuroligioasă 09/01/2011

  1. Camix says:

    Şi cred că accentul din:
    “Add to that the experience of many: that only by abandoning moral striving can one really make any progress in this life.”
    cade pe “striving”, pe care îl văd mai mult un efect – chiar înainte de a fi cauză -, apropo de articolul la care făceai referire. Şi că efectul nu vine atât în urma unei motivaţii interioare (dar e şi asta posibilă, desigur), ci în urma impunerii moralităţii din exteriorul subiectului, iar asta nu are – şi mă gândesc că nici nu are cum să aibă – explicaţii valide, fiind o insistare strictă asupra fenomenelor exterioare, asupra manifestărilor, disregarding the attitude, care ar trebui să fie primul lucru care ar trebui să conteze (asta presupune metanoia, la urma urmei, nu?) în trăirea vieţii de credinţă…

    • sam says:

      Da, cam asta e și ceea ce am luat eu din textul lui Mark.
      Prea des se pune căruța înaintea cailor, adică se insistă, predică, învață tehnici de fabricare a unei vieți morale ignorându-se temelia moralei care vine dintr-un caracter sănătos.
      De aia și întâlnim atâți creștini cu un caracter de măgar care vorbesc, se îmbracă perfect după canoanele bisericii la care funcționează fără ca cineva să fie deranjat de impostură. Dacă mai sunt și în postura de a da lecții e dezastru.

      • Camix says:

        ştii, pe mine mă vizitează uneori întrebarea (sau procesul de conştiinţă sau amestecătura dintre ele, nu-mi dau seama în ce proporţie): cât de vinovat ar trebui să se simtă cineva că nu poate vedea în unsul lui Dumnezeu un uns al lui Dumnezeu (chiar dacă ştim că se aleg în mod fizic… democratic). Sau altfel: cât de vinovat ar trebui să simtă cineva care critică unsul Domnului (fie “unsul” între ghilimele sau nu). Sau chiar altfel: cam care ar fi criteriile care ar îndreptăţi pe cineva să nu-l mai consider Uns pe un uns (am şi eu nişte răspunsuri undeva în cap formulate sau neformulate, dar vreau să văd cum gândesc şi ceilalţi)…

        • sam says:

          În practica personală nu există uns (poate unși cu alifii) ci oameni care s-a nimerit să funcționeze pe un post conform unei organigrame. Temperamentul nu-mi permite să privesc la cineva ca fiind altceva decât om ca și mine. Dacă uns e cineva la care să mă uit în sus atunci până la cei la care cred că te referi există o listă luungă de alți candidați. Între ei pe primele locuri sunt cei din familie, apoi prietenii, apoi cei care-mi cer ajutorul și cu voia dumneavoastră ultimul pe listă liderul votat democratic (eventual de alții).
          Din poziția asta nu pot să-mi dau cu părerea mai mult pentru că sunt și în afara sistemului (nu funcționez nicăieri de f. mulți ani și nu cred că sunt șanse să se schimbe ceva prea curând).
          Ca o sugestie, poate ar merge dacă ai încerca să descoperi omul din spatele sutanei, să afli motivele reale (de caracter, diferențe doctrinale etc) pentru care ai dificultăți în a-l accepta așa cum este. Te-ar putea detașa de problema asta și ți-ar lăsa energiile emoționale intacte pentru relații mai profunde și directe cu cei de aproape.

          • Camix says:

            Nu cred că sunt în pericolul de a mă consuma prea mult emoţional cu dificultăţile de a accepta pe unul sau pe altul… Cel puţin nici vorbă să fie un consum accentuat, viu, paralizant… Nu în ultimii mulţi ani. Dar uneori îmi mai pun întrebări, încerc să pun în balanţă etc. Şi bineînţeles după ce acea cunoaştere s-a produs (în limitele posibilităţilor, dar suficient de relevant totuşi). Per ansamblu şi eu văd situaţia oarecum asemănător…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s