Evu

 

Sunt recunoscător oricui va traduce în oricâte limbi române fragmentul de poezie următor

Tot ce-am văzut frumos trăieşte-n noi
Noian de oglindiri decolorate

Reînfloresc duminical altoi

Ecou genezic, doruri vindecate

Treziţi spre lumi restrânse la durate

Pe diferenţe reciproc furate

Se zbat şi se alungă repetate

Himere, noime, stigme, reci păcate

Sunt cum n-ar fi, iluzii colorate

De-un Joc Incognoscibil

Viu prin toate

Ne oglindim Fiinţa , vii, în toate.
EUGEN EVU

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , . Bookmark the permalink.

19 Responses to Evu

  1. Camix says:

    Mi se fracturează inteligenţa, chiar că jocul e incognoscibil, himere şi mai degrabă ne-noime, nu ştiu cât de colorate, poate că totuşi da, colorate cu găleata aruncată pe perete şi, la final, vezi ce iese. Şi iese cam aşa.

    Spune că avem în noi Chipul Lui, că de fapt oglinda redă păcatele noastre, dar care în faţa Lui nu contează şi, indiferent cât de necoloraţi ne vedem în oglindă, El ne vede vii… Poate aşa ceva voia, nu-mi pot da seama exact…

    Am citit, analizat, tras linie. Concluzionez: acest text nu este în limba română! Nici traducerea mea nu garantez că ar fi (în totalitate)!

    • sam says:

      Așa ceva am înțeles și eu dar aștept mai mult de la o lectură care mă arestează. Sincer îmi place fragmentul, e mai mult manifest (auto)biografic și clar filosofico-religios.

  2. Agnusstick says:

    Textul are o fluenta incredibila, si un numar minim de virgule ori salturi de vers ca sa sfideze hermeneuzia si exegerarea prin combinari libere de atomi poetici, eventual suculent diferite la fiecare (re)citire cat sa ascunda sensul principal printre multiple sensuri izoispititoare. Doamne, fereste-ne copiii sa le cada la Bac ceva atat de postmodern incat seamana cu un concentrat de text biblic!
    Imaginea bataliei pe diferente e cu rapitori si e rapitoare, parca vezi plutind fulgii Esentei si fiarele ramase flamande, inca luptandu-se pentru Prada ce le-a scapat dar inca se mai zbate, lasandu-le Sansa (in)tangibila. Paradoxal, iluziile colorate de Jocul Fiintei o oglindesc mai bine decat drojdia decolorata a frumosului sau florile sarbatorilor trecatoare fara urme eisegetice…

    • sam says:

      Ai definit fain substanța lui de concentrat de text biblic postmodernist colorat.
      Citind texte din astea mă întreb de ce este atât de mult ignorată arta în exteriorizarea convingerilor interioare în lumea creștină atât de obsedată totuși de sensuri și semnificații.
      De ce e mai eficient un studiu despre ereticii monatiști (cred că n-am greșit adresa) decât un exercițiu de de-construire a unui poem smuls din viața reală contemporană?

  3. Camix says:

    Acum ar urma în mod normal un poem de-al soţiei lui, Eva. Aşteptăm Jocul Ilizibil. N-ai, Sam? A, n-are soţie? Cu atât mai uşor pentru cititorii lui Evu! Asta înseamnă că nu are nici copii, adică Eviţi. Că eviţi multe în lumea asta, dar un asemenea mesaj clar nu ai cum!

    • sam says:

      Ilizibil sunt eu în general 🙂
      Bună poanta cu Eva.
      În realitate am ajuns la el tot datorită obsesiei mele pentru minorități. În cazul lui, un penticostal agasat de Securitate, ajuns în lumea literelor pe vremea lui Ceaușescu. Un minoritar între minoritari.

  4. A.Dama says:

    Când Călin Hera și-a lansat volumul de poezie „Îmi pun singur miere în ceai”, am citit poemele în prealabil și i-am adresat câteva cuvinte, o impresie de lectură – poate nu atât de critică! Am primit după aceea de la el cartea, pe care scrisese, printre altele, că întâmplarea a făcut ca poemele lui să fie citite de A.Dama și Evu… Evu a participat și la lansarea cărții.
    Am mai citit sporadic poeme de Eugen Evu. Fragmentul propus de tine, Sam, ar fi destul de greu de separat de ansamblul textului. Sigur, se pot stoarce zâmbete și îl putem cita la infinit pe Blaga, cum că neînțelesurile mici se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari – așa se întreține misterul…
    Însă, revenind la Evu și la acest poem, mie mi s-a părut mai degrabă un soi de romantism întârziat sau reinventat.
    Tu nu ai dat partea importantă cu „chipul demult iubit trădat de-o boare”, nici îngenuncherea din „visul fără tine”, așa că, luând pasajul postat de tine, fără ce era înainte, se sporește ne-noima și se îngreunează vâslirea înainte… până ne scapă din mâini lopețile. Și oricine știe continuarea.
    Deci Evu rescrie complicat (despre) aceleași întrebări simple, pe care și le pune oricine, referitoare la: frumusețe, geneză, Ființă, sărbătoare, timp, spațiu, iubire, spaima neînțelesurilor etc. Deși provoacă cititorul printr-un potop de lexeme care poartă, fiecare, alt potop de sensuri în stratul de adâncime, exercițiul de reconstrucție (aici, da, ar putea fi postmodern, dacă e obligatorie deconstrucția inițială), e destul de ușor de sărit peste movila pe care i-o ridică cititorului, tacticos, înainte. Trebuie doar să fii copil. Copilul e ager, fuge și face saltul ca pe ceva foarte firesc. În joacă.
    Așa că, Sam dragă, e copilăresc de simplu să înțelegi că aceste nuanțe diferite, care pot și amăgi, care pot și dezvălui adevărata lumină, sunt ale unuia și aceluiași diamant, către care fiecare ne-ațintim privirile cu mai multa sau mai puțina lumină din noi… ba chiar cu întunericul întreg din străfundurile ființei, nereușind să-l înnegrim.
    Dacă spun mai mult, risc să schimb Jocul Incognoscibil într-unul Cognoscibil mai dinainte prin Iubire, așa că…, așa că…, prefer să te (vă) las să fac(eț)i saltul, dragilor! Fiți copii!
    Îndrăzniți, El a biruit lumea. I-a schimbat toate sensurile în Sens… Vedeți? 🙂

  5. Camix says:

    Eu mă întreb dacă nuanţele acelea diferite şi potopul de sensuri au fost conştientizate de către autor sau cititorului ar trebui să i se dea un premiu pentru că a reuşit, totuşi, să desfacă înţelesul în ciuda desişului de plurisensuri (nu ştiu cât de intenţionate, dar să zicem) ale textului. Am citit şi începutul poemului, dar pasajul selectat pare încă cel mai inteligibil şi destul de reprezentativ pentru total.

    Faptul că a participat la lansări de carte ale altor scriitori de versuri nu ştiu dacă ar trebui să-i împrumute vreo autoritate în domeniu. Faptul că are succes nu ar trebui să-i confere neapărat – fără echicov – şi valoare. Adică bănuiesc că ni se permite să ne îndoim de valoare, de consistenţă – în ciuda numelui pe care probabil îl are – pentru că tocmai aici e farmecul interpretării, înţelegerii şi verificării…

    Şi apoi… oricât de împănat cu lucruri scumpe şi preţioase ar fi un obiect, dacă nu-ţi face plăcere să-l priveşti, nu prea contează dacă ţi se spune cât a costat fiecare element în parte. nu? 🙂

  6. A.Dama says:

    Nu ți-am spus ție de lansare, Camix, și de ce-a scris Călin Hera pe carte, fiindcă ție ți-am spus în particular. Aici erau niște detalii pentru Sam, ca să vadă „tabloul” cu adama și evul, cu evuțul și adama… Eventual.
    Eu n-am scris ce valoare are Evu, n-am scris nici cât costă fiecare poem (sau parte de poem) în parte. Nici dacă e cunoscut sau necunoscut. Sam zicea că nu e cunoscut…
    Chiar dacă exprimarea e prețioasă – există mai multe tipuri de prețiozități practicate în poezie -, per ansamblu, nu e chiar atât de neînțeles ce-a vrut să spună Evu. Pornești de la titlu, și tot ajungi undeva… Contează pașii parcurși până la finalul propus de Sam. Deci dacă tu iei dintr-un poem întreg un vers și zici că ăla-i tot poemul, ai dreptul, că fiecare cititor are dreptul să selecteze. Nu înseamnă că se produc supărări, fiindcă alt cititor a ales altceva. Whatever.
    Poți să treci pe lângă ce nu-ți place. Și chiar să-ți dai cu părerea.
    Părerea mea sau a ta nu vor schimba statutul de cunoscut sau necunoscut al lui Evu, nici nu-i vor spori sau diminua valoarea…

  7. Camix says:

    Eu doar mă gândeam că e o vorbire dimpreună despre unele, altele şi că nu e nici o supărare dacă spune fiecare ce gândeşte, ca să aibă fiecare de câştigat o opinie în plus, că fim toţi mai bogaţi la final şi să avem de unde alege… (uitasem ce mi-ai spus în particular despre lansare)

  8. sam says:

    Bună dimineața
    Nu speram dar am câștigat destul de mult din discuția voastră. Nu am avut o idee clară despre ce vreau să aflu dar îmi place munca de deconspirare. E parte a jocului propus de artiști atunci când își pun sufletul pe tavă și de-gustătorii sunt invitați să refacă traseul invers de la produs finit la materia primă.
    Cum spuneam am dat de Evu întâmplător, mai sunt și alții pe țeavă :). Încerc să-mi verific pe de o parte o micuță teorie a mea (sigur nu e originală) căutând modele care să o completeze. N-am nimic conturat clar dar și asta face parte din plăcerea jocului meu la care ați luat parte puțin aici și vă mulțumesc.

    Have a nice day everybody

  9. Agnusstick says:

    Postmodernismul nu implica neaparat deconstructie explicita, urmata sau nu de reconstructie surprinzatoare — cel putin asa il vad eu. In anumite contexte (mai ales oradene), multiplicarea echivoca si relativizarea sensurilor e suficienta pentru stigmatizarea ca “dusmanos adevarului propozitional”.
    Mie imi place fragmentul, nu mi se pare fortat filosofic sau artificial poetic. Se pare ca omul scrie pentru barbati dezorientati…
    Respectele mele doamnelor si domnisoarelor comentatoare, al caror privilegiu ramane aducerea noastra cu picioarele pe pamant, deloc in butuci sau ambele in acelasi sabot — mereu gata de evadare la una mica si poetica cu baietii…

    • A.Dama says:

      Agnusstick,
      Dacă ai citi condiționalele… ai încăpea în amândoi saboții. 😛
      S-ar putea, dacă…
      În fond, titlul poemului ar fi putut să ne scuteasca de multe explicațiuni adiacente…

      P.S. La un moment dat, am cunoscut în Franța doi tinerei care intraseră în Cartea Recordurilor, fiindcă sculptaseră cel mai mare sabot din lume. Nu mai știu cât era de lung, dar era sculptat din trunchiul unui copac înalt… Mi-am și făcut poză cu unul dintre sculptori. Și eram încălțată cu saboți de lemn, se înțelege…
      Deci eu zic că, dacă chiar e nevoie, încap ambele picioare (și noi laolaltă pe lângă) într-unul și același sabot. 🙂

  10. Agnusstick says:

    Daca Adama n-a riscat, poate am sa incerc eu o reckon-stituire a discutiei familiale in care Evu a aflat ce valoare are (de in-trebuintare),
    In aceeasi ordine, de idei, nu as refuza sa impart un sabot cu Sam, cred ca si el agreeaza mersul Marinarului in varianta comunista con-damnata la menonism de lemn.

    • sam says:

      Nu am nimic împotriva saboților per se.

      Be my guest bro:

      I am here to hear
      (I’m lending my ear)
      those who this year
      happen to be near

      Nu știu dacă am înțeles bine promisiunea dar insist să te ții de ea 🙂

    • A.Dama says:

      M(ăi)Agnus(stick),
      De risc era aici vorba?:)
      Bine, uite o re-lectură! E un fel de „rezumat” al poemului. Am mers pas la pas, pe versuri, fără intenții critice. Cu intenții (des)cri(p)tice.
      Dar aș vrea să văd și reconstituirea ta, a voastră… Eu nu puteam să duc altundeva textul decât în sărbătoare. 😛

      E un fel de beci al relicvelor. Aceste relicve nu sunt mute, ci sunt un fel de pietre de-aducere-aminte. Ființa este cea care-a lăsat în muritori dorul de nemurire și de înviere… Religiile au sădit, adică au întreținut acest dor (nesațiu – termen prețios).
      Evu e heideggerian, separând Ființa de fiinduri, de multiplele ei posibilizări. E romantic, dacă ne gândim la viermuiala oamenilor comuni, față de care geniul e o ființă privilegiată, dar pe aceeași linie pe care poetul inspirat al societăților arhaice era privilegiat. Poate fi prețios și prin „felurimi”, dar prefer să-l socotesc licențios. În orice caz, prețiozitatea sintactică, preferința pentru inversiuni, dusă chiar până la exacerbare, e o marcă stilistică ce nu poate fi trecută cu vederea.
      În această multiplicitate a fiindurilor, supusă paradoxului (într-un fel, izbăvitor), se regăsește sinele poetic într-o căutare perpetuă a ceea ce vine din trans-realitate (strălumini), care să umple, să populeze golul ecoului de clopot. Ființă privilegiată, am zice, dacă i s-au deschis urechile și-a auzit clopotul. Licențioase sunt și „străluminile”.
      Despre labirint, aproape că nici n-am avea ce zice într-o singură frază, însă ar trebui reținută această punere în opoziție a Ființei cu zeii care-și inventează fire ale Ariadnei din insomniile lor, multiplicând prin oglindire fețe-fețe, așa încât să suscite dorința ieșirii: „tenebre doritoare de răsărit…” Însă, fără proba oglindirii, n-ar răzbate printre relicve „chipul demult iubit trădat de-o boare”. Aici construiește poetul un moment de tensiune maximă. După „trădare” (de fapt, imposibilitatea vederii față către față, chipul e ascuns de-o boare), urmează dumnezeieștile suspine. Luciul se sparge, se sfărâmă, stelele sunt spulberate și puse pe altar. Așa se întâmplă îngenuncherea din visul fără tine, îngenuncherea în aceeași singurătate dintotdeauna…
      Și dacă a fost ceva frumos, acel ceva nu e în afara noastră. Vederea frumuseții de odinioară se păstrează, lucrează în noi, cum un lemn, chiar după ce-a fost smuls din rădăcini, continuă să lucreze. Oglindirile revin, chiar dacă fără culoare, sunt un moment sărbătoresc, în care-am încerca să captăm iar timpul genezei. În acel ecou al genezei, dorul încă nu exista. Dorurile prezente cerșesc vindecare. Ceea ce urmează după trezire e un act cathartic – „se zbat și se alungă repetate / himere, noime stigme, reci păcate” – e o lume restrânsă la durată, fiindcă durează cât sărbătoarea, dar deschiderea către veșnicie nu se poate transpune în cuvinte, rămâne de nerostit.
      Și dacă zeii n-ar fi vrut ca sinele poetic să iasă din labirint, și dacă ar fi multiplicat la nesfârșit, nesfânt și nestatornic jocul oglindirilor, după ce suportă purificarea, sinele se recunoaște parte a Jocului Incognoscibil, viu, de oglindire a Ființei: „acum vedem ca într-o oglindă”, cu promisiunea nemincinoasă a lui atunci, când vom vedea față către Față.
      Jocul nu e cunoscut până la capăt: asta ar presupune ieșirea din misterul revelatoriu. Dacă revelația s-ar întâmpla față către Față, n-ar mai fi viață, ci doar Viața…
      Iar nouă nu ni s-ar mai transmite nimic.
      Așa se adună pietrele una peste cealaltă, până se fac altar. Pe-acolo trecem fiecare, prin iubiri, Iubire și oglindiri care ne îngenunchează nesăbuința și ne forțează să urmăm un singur Fir călăuzitor, până la Ieșirea (exodul) definitiv în Ființă.

  11. Agnusstick says:

    M.A.Dama, ma simt strivisat, anihilar, coplesnit, umiluit, cognotonogit, stigmanoiminizat, cathartivelat cu compredorul, oglindiot… Si restul, cu voia dumne-a-voastra, e Fiincere. (Nu, Sam? Zi-i si tu!)

    • sam says:

      După cum vezi am rămas mut dar numai pentru o vreme.
      Nu știu să citesc poezie, mai mult înghit și rumeg după aia. Hence my request at the beginning. Am luat cartea lui Stephen Fry evanghelistu dar ca de obicei greu reușesc să termin ceva de citit așa că am apelat la scurtături de genul ăsta ca să mai învăț și eu.
      Cu fragmentul eu am făcut doar o poză inițial și am esprimat ceea ce a izbit ochilor. Restul e tăcere 🙂
      Thanks everybody

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s